Arta gotică este stil în arta medievală, care s-a dezvoltat în începând nordul Franței din arta romanică în secolul 12, și a dispărut odată cu Renașterea (jurul anului 1500). Arta gotică este diferită de cea romanică prin tendința liniilor verticale, prin căutarea echilibrului în locul stabilității maselor. Termenul a fost introdus în anul 1550 de Giorgio Vasari, care făcea aluzie peiorativă la tribul germanic al goților, ca prototip pentru o cultură inferioară, „barbară”.
Centrele orașelor din Transilvania sunt dominate cel mai adesea de construcții sacrale în stil gotic (Cluj, Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Brașov, Sebeș, Bistrița, Reghin) ș.a.m.d. Exemple ilustrative în acest sens sunt Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Catedrala Evanghelică din Sibiu, Biserica Sf. Margareta din Mediaș, Biserica Evanghelică din Bistrița ș.a.
În arhitectură, stilul gotic este caracterizat prin înălțarea zidurilor și a deschiderilor din acestea pentru a da impresia de ridicare spre cer, impresie realizată și cu ajutorul unor coloane de sprijin plasate în afara incintelor acoperite, precum și prin arcuri care se întretaie deasupra golurilor sub un unghi ascuțit la partea lor superioară.
Arta gotică nu s-a manifestat doar în domeniul arhitecturii, ci și în cel al artelor plastice (pictură, sculptură). Deschizătoare de drumuri a fost Statuia Sfântului Gheorghe, operă a meșterilor clujeni Martin și Georg, prima statuie ecvestră turnată în bronz în evul mediu (comandată la 1373 pentru palatul imperial din Praga).
Origini
Arta gotică a apărut în Île-de-France (Franța), la începutul secolului al XII-lea, la Catedrala din Saint-Denis.
