În gramatică, substantivul este o parte de vorbire, adică o clasă lexico-gramaticală deschisă de cuvinte, a cărei definiție diferă de la un tip de gramatică la altul și de la gramatica unei limbi la alta. În mod general, se caracterizează semantic prin faptul că denumește clase de obiecte sau indivizi, obiecte sau indivizi unici, materii, locuri, fenomene, unități de măsură, acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri, relații, sentimente.
Din punct de vedere morfologic, substantivul poate sau nu exprima anumite categorii gramaticale, în funcție de tipul de limbă și de limba dată, pe fiecare într-o măsură mai mică sau mai mare, tot în funcție de limba dată, precum caracterul animat sau inanimat, genul, numărul și cazul. Există limbi în care substantivul este invariabil, deci nu exprimă nicio categorie gramaticală prin forma sa. Astfel sunt limbile izolante, de exemplu limba chineză clasică sau limba vietnameză. În alte limbi, cele flexionare, ca româna, sau cele aglutinante, ca maghiara, categoriile gramaticale sunt exprimate prin afixe. În limbi flexionare precum BCMS, substantivul exprimă astfel trei genuri (masculin, feminin și neutru), două numere (singular și plural) și șapte cazuri (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ, instrumental și locativ). În altă limbă flexionară, franceza, exprimă două genuri (masculin și feminin), două numere și niciun caz. În maghiară exprimă tot două numere, nu exprimă genul gramatical, dar marchează optsprezece cazuri.
Din punct de vedere sintactic este tipic pentru substantiv să poată îndeplini funcția de subiect al propoziției, să fie nume predicativ, să aibă ca determinant un atribut și să servească drept atribut sau drept complement al unui verb.
