Curiozitatea umană are trei mari direcții de manifestare, anume curiozitatea de sine, curiozitatea cu privire la personalitatea și scopurile semenilor și curiozitatea orientată către investigarea realului:
Curiozitatea de sine duce la căutarea tuturor variantelor plăcerii pe care individul și le poate oferi, sau mai duce în cazul unei curiozități elevate la actul creativ, la căutarea acelor stări mentale și gestuale proprii care produc schimbări în sine, în semeni sau în ambiență. Cea mai subtilă și complicată curiozitate exersată sistematic asupra sinelui duce la cunoașterea de sine, iar cunoașterea de sine poate atenua și până la urmă chiar înlătura mulțimea curiozităților și implicărilor îndreptate spre exterior.
Curiozitatea aplicată celorlalți, coroborată cu actul de relaționare și participare, generează spațiul social al mulțimii influențelor și dependențelor care definesc rețeaua socializantă a umanului. Curiozitatea socializată produce relațiile lucrative și afective, ea declanșează iubirile, repulsiile și alte atracții sau respingeri care asortează agregatul sociointeractiv. Tot curiozitatea socială creează domeniile exprimării umane cooperante sau conflictuale, ea dă impuls către umanizare sau dezumanizare prin consecințe.
Curiozitatea aplicată universului este cea mai bogată în rezultate surprinzătoare, interesante și utile. Întreaga cunoaștere fenomenală se poate pune pe doi piloni fundamentali, anume criteriul supraviețuirii și curiozitatea.
Numai impulsul de supraviețuire fără o curiozitate superioară, multiplu orientată, capabilă să cerceteze, să problematizeze și să răspundă tuturor provocărilor realului, nu ar duce la extrem de complicata rețea de unelte, tehnologii, proceduri de construcție și instituții specializate operant sau decizional, prin care omul modern își valorifică nelimitarea trupului și a minții.
